Moartea ca obiect de marketing
Moartea vinde bine, orice “jurnalist adevărat” ştie asta. Circul mediatic ce se naşte în jurul pierderii unor personalităţi din viaţa cultural-artistică este un exemplu în acest sens. Dar mass-media nu e singura care profită de atare trist adevăr. Şi voi vorbi aici strict despre ceea ce se întâmplă pe tărâmul folkului, deşi ceva îmi spune că nici în alte părţi situaţia nu-i mai roz.
Apar aici o mulţime de personaje chiar din interiorul fenomenului (colegi de breaslă şi/sau organizatori de evenimente folk) care se folosesc de numele celor dispăruţi pentru a mai câştiga ceva notorietate, pentru a-şi sensibiliza publicul, pentru a masca lipsa harului, pentru a mai trage ceva foloase materiale şi aşa mai departe.
Exemple ar fi de multe feluri, de la festivaluri ce poartă numele celor trecuţi dincolo, ca o ofertă atractivă şi pentru a avea garanţia participării publicului, până la materiale discografice scoase tot pentru a profita de generala dezolare a specatorilor îndoliaţi.
Nu cu mult timp în urmă, un festival ce purta numele Tatianei Stepa a fost organizat la Ploieşti de către domnul Victor Socaciu. Din câte am înţeles, sala de concerte a fost obţinută gratuit (şi astfel se lămurea şi enigma lui „De ce tocmai la Ploieşti?), ba şi artiştii ce au cântat acolo au făcut-o voluntar. Totuşi, preţul unui bilet a fost nici mai mult, nici mai puţin decât 40 de lei ! Şi cazul nu e singular.
Semnalam de curând, în cronicile despre Folk You 2010, altă problemă de acelasi gen. Imaginea şi vocea artiştilor defuncţi era folosită acolo pentru a abate aplauzele care cereau bis-uri. În faţa morţii taci, nu mai faci gălăgie, aşa e de bun simţ din partea ta ca spectator. Cum rămâne cu bunul simţ faţă de cel exploatat până şi în mormânt?
Alte personaje scot CD-uri cu cel decedat, fie la repezeală, fără grijă la detalii tehnice, fie fără a îndeplini toate demersurile legale privind drepturile de autor. Ce mai contează astfel de „mici detalii” câtă vreme materialul se vinde ca pâinea caldă?
Destui artişti recurg în mod individual la strategii de impresionare a publicului folosind imaginea colegilor dispăruţi. O vreme, până când mortul mai e „cald”, mulţi dintre ei îi închină dacă nu recitaluri întregi, măcar câte o piesă. Şi treaba se face cu pompă şi patos exagerat, bineînţeles. Uneori se afirmă chiar că un anumit cântec, compus înainte de decesul artistului în cauză, a fost scris special în memoria lui.
Prin asemenea mijloace este extrem de uşor să-ţi sensibilizezi publicul. Însă emoţiile provocate astfel sunt de cu totul altă natură decât cele de tip estetic, de aşteptat de la actul artistic în sine. Dar asta aduce aplauze necondiţionate, precum şi trecerea cu vederea a unor posibile greseşeli interpretative pe scenă.
Cam în acelaşi sens îmi amintesc un episod petrecut în timpul festivalului de folk de la Alba Iulia, ediţia din 2008. Tocmai se stinsese Emilian Onciu, vestea morţii sale nu apucase să ajungă la multe urechi. A avut grijă să ne anunţe, de pe scenă, cu ochii înlăcrimaţi şi patos în glas, domnul Victor Socaciu. Nu se face aşa ceva! Nu-i genul de veste pe care să o dai proaspătă unui public de festival. Vorba aceea, poate nici apropiaţii nu fuseseră încă anunţaţi cu toţii. Dar, când ai o piesă ca „Nucul” (compusă în memoria lui Vali Sterian, cu vocea lui Pittiş înregistrată pe bandă) o asemenea ştire îţi crează cadrul perfect pentru introducerea ei în scenă.
Toate astea se vor a fi fapte nobile ale „adevăraţilor prieteni” ai răposatului. Pentru că de cum se prăpădeşte un folkist, el se şi pomeneşte cu o colecţie impresionantă de „prieteni” ce-l plâng pe toate posturile TV. Prietenii adevăraţi rămân tăcuţi, aşa cum e firesc să se întâmple la pierderea unui apropiat. Dar ciocli si bocitori se găsesc din belşug. Avem şi un Poet bocitoare care nu se sfieşte să apară imediat cu poezia închinată mortului pe toate posturile de televiziune. Nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva domnul Păunescu are necrologul respectiv scris din timp pentru fiecare artist în parte.
E clar că, acceptând şi chiar încurajând aceste fapte, are şi publicul partea lui de vină. Dar, într-un fel, e uman şi firesc ca moartea să ne mişte, să ne emoţioneze până la anularea unor judecăţi raţionale şi valorice. Moartea e, într-un oarecare sens, înălţătoare, iar calitatea de „trecut la cele veşnice” suficientă pentru a atrage în fine atenţia asupra muncii de o viaţă a cuiva. Sunt şi cazuri de supralicitare, de evaluare exagerată a meritelor, investite la iuţeală cu valoare de piaţă. Dar afacerea rămâne funcţională, ea bazându-se în plan psihologic şi pe un fel de sentiment de culpabilitate.
Aşa se face că ne amintim de unii artişti abia cu ocazia plecării lor, aşa se explică apariţia din senin a multor fani post-mortem, indiferenţi pe vremea când artistul încă trăia, fanatici după moartea acestuia. Motivul idolatriei poate sta tocmai într-un soi de „vină” pe care aceştia o resimt faţă de propria indiferenţă din trecut. Şi atunci, căutând să îşi răscumpere păcatul, îşi fac un idol din cel decedat. În loc să înveţe din asta o lecţie importantă, şi anume: să-i aprecieze pe artişti cât timp sunt încă în viaţă. Pentru că altfel, aceeaşi poveste se va repeta, aceeaşi „vină” va cădea din nou şi din nou pe umerii lor.
O regretabilă slăbiciune umană, speculată la maxim de către cei care ar trebui, dimpotrivă, să caute a o vindeca. Nu-i bine să ne jucăm cu moartea. Nu de alta, dar nu ştie nimeni când îi va suna ceasul. Şi atunci roata se poate întoarce, iar speculatorii de azi pot deveni obiectul de marketing al celor de mâine.
(Sursa Photo: Business Unusual)
14 comentarii
Trimite un comentariu »
vai…nucul a fost scrisa de fapt pt sterian???
n-am crezut, pana acum, ca oamenii pot fi ipocriti chiar si in fata mortii…sigur..sunt o naiva
Domnul Socaciu ar putea schimba denumirea cantecului, din “Nucul” in “Pomelnicul”…si reclama-i gata !
Inspirata imagine pentru acest articol, dar sper sa nu vad vreodata scris pe cruce “Folk”.
@flori: da, pt Sterian a fost scrisa initial. Din pacate unii oameni pot sa fie asa.
Imi pare rau ca nu mi-a venit mie ideea 
@Vali P. : Desi contextul nu-i unul tocmai amuzant, asta cu “Pomelnicul” e tare de tot si nu pot sa nu rad
Citesc o carte faina de Petru Popescu va reproduc cateva citate:
E o lume moderna, o lume a consumului in care si moartea a devenit un bun de consum..si nu numai moartea, banuiala ei, spaima de ea, confirmarea ei, disperarea, revenirea. Incercarea unei ultime atitudini morale. Redescoperirea lumii sub o alta infatisare. Refacerea scarii de valori.Sfarsitul demn sau dimpotriva..sfarsitul iluminat de regasirea lui Dumnezeu sau sfarsitul in care agonizantul il blestema pe Dumnezeu, il acuza, il injura,numeste lumea absurda si imbecila..destinul orb si hidos. Moartea ca o eliberare a spiritului. Sau orice altceva. Toate se cunosc, sunt la indemana oricui, le gasesti de vanzare in colt, in cantitati de masa si preturi de masa. Toata lumea stie azi ce trebuie sa faca in orice domeniu stie deci ce trebuie sa faca si in cazul mortii. Chiar daca nu a citit, a auzit, i s-a povestit, a vazut la cinema, a prins la televiziune, la 5 dupa-masa cand vine de la slujba si trage cu ochiul in timp ce mananca…. societate de consum a mortii…
Foarte inspirat articolul, felicitari!
Aprecierea cuiva dupa moarte a fost mai pregnanta dintodeauna si nu numai in muzica ci si in arta si literatura si majoritatea domeniilor din pacate.
Festivalul Folk you este festivalul in memoriam Florian Pittis, deci mi se pare normal sa apara pe ecrane ca un remember, la fel si cei care au fost si nu mai sunt.
A fost o nebunie, o nebunie de 4 zile in care am vrut si am reusit sa uitam de tot ce e urat si rau in viata si in tara asta, mii de oameni fumosi si nostalgici cantand, traind la maxim, si atunci eu zic ca nu merita sa innegrim ce a fost frumos.
Bine ca exista inca lucruri de genul de care ne bucuram ca de niste lucruri simple si frumoase.
Apropo de pomelnic, niste prieteni de familie au facut parastas colectiv dupa tot felul de neamuri, la care a fost si tanti Nutzi. Ea nu avea pe nimeni mort ca sa zic asa, dar ea plangea cel mai tare..de fapt ea plangea pentru tot felul de alte necazuri si nemultumiri din viata.
“Pomelnicul” ar fi mai potrivit pentru “Charlie Chaplin, inger vagabond”. In refrenul acestui cantec, Victor Socaciu, cu ochii inlacrimati, insira de-a valma nume de actori si cantareti folk disparuti in ultimii 30 de ani.Incepe cu Toma Caragiu si termina cu Tatiana Stepa.
Sutele de oameni care se calca in picioare la propriu si la figurat la inmormantarea unui artist ,nu sunt ” fani fanatici post -mortem “, ci doar o cireada de toape si toparlani dornici de barfe pe seama raposatului. Daca Madalina Manole, ultima pe lista decedatilor , ar fi sustinut un concert in Ploiesti, nu cred ca s-ar fi adunat nici 10% din cei care s-au inghesuit la inmormantare.
Ideea de a nu exploata moartea cuiva e nobila, dar e putin deplasat sa suspectam pe fiecare de rea credinta. Nu sunt deloc un fan Victor Socaciu, dar in exemplele amintite cred ca omul actioneaza dupa cum simte, nu premeditat. E adevarat ca pentru unii dintre noi momentele pot parea penibile, dar asa e felul omului. Pe scena se vad toate neputintele si frustrarile artistului, daca acesta le are. Si domnului Paunescu i-as acorda prezumtia de nevinovatie. Sa nu uitam ca acesti oameni au lucrat aproape de cei pe care ii plang, pentru ei fiind o datorie morala sa le dedice memorii in felul lor de exprimare, muzical sau poetic. Cred ca e prea mult sa-i acuzam de afaceri necurate! Ca noi n-am face la fel, e firesc! Suntem o alta generatie, gandim altfel si actionam pe masura, dar pe cei vechi se cuvine sa-i judecam in functie de contextul in care s-au format si au evoluat profesional. Mai direct spus, nu e frumos, dar atata pot!
Moartea e, cum spunea autoarea, inaltatoare, idee cu care “amenintarea” din finalul articolului intra intr-un usor conflict. Nu vorbiti de morti ca si voi ajungeti la fel! Primesc bucuros, ar spune poetul, daca moartea ma inalta!
O alta problema este mostenirea repertoriului. Putem acuza pe multi ca se folosesc de piesele celor disparuti, dar e important ca cineva sa transmita mai departe! Sunt idei care MERITA spuse si cantate pentru nobletea si frumusetea lor! Aceasta e partea buna pe care ar trebui sa o retinem.
Remarca Madalinei cu “cireada de toparlani” e tendentioasa. Oare chiar n-au fost si oameni de buna credinta la inmormantare? Asa incat, cumpatare dragilor!
Pt Calin: Nu ai scris rau ce ai spus pe acolo, ti-am priceput ideea, dar ai afirmat si un lucru pe care nu pot sa-l trec cu vederea. Sa nu-ti placa Victor Socaciu este una, sa sfatuiesti spre cumpatare este ok, dar sa acuzi o generatie intreaga ca atata poate, este grav. Ar mai merge si asta, daca ai face parte dintr-o generatie mai buna, dar din pacate, realitatea este alta. Cei pe are ii acuzi, sunt totusi cei care au scris si au creeat muzica folk si poezie in Ro. Se pare insa ca tu faci parte din generatia care decat acuza si cauta firul de praf din ochiul celorlalti. Spune-mi un singur poet din generatia ta perfecta de talia lui A Paunescu, Tarnea, Blandiana, Vieru, Constanţa Buzea, Dinescu
etc, sau cantareti precum Stelian, Seicaru, Vintila, Bud, Amon, Stepa, Imre, Alifantis, Moldovan, M.Gheorghiu si lista e lunga rau…,e, mai sunt cativa, dar din pacate” e subtire, cartea voastra de citire”. Asa ca, zic eu, mai usor cu acuzele la adresa unei generatii intregi… ca nu se merita efortul…
Lui Alin si tuturor!
1. Am spus ca nu sunt fan Victor Socaciu, dar asta nu exclude faptul ca imi plac unele piese de-ale lui. A fi fan inseamna mult mai mult, cuvantul avand o legatura cu fanatic. Am specificat acest lucru pentru a nu fi perceput ca fiind dintr-o anume tabara.
2. Imi pare rau ca formularea mea fortata a dus spre o asemenea interpretare. Trebuia sa fiu mai atent, iar acum sunt nevoit sa explic. Trebuie sa citesti totul in contextul textului meu si, mai departe, in contextul general al articolului! Inca nu stim sa ne directionam comentariile pe linia trasa de articolul de la care porneste totul, lasand de multe ori sa iese la iveala propriile framantari.
Iata deci precizarile necesare:
Cand am spus “noi – o alta generatie”, ma identificam cu autoarea scrierii si cu cei care privesc din acelasi unghi. Am folosit o formulare prieteneasca, prin care autoarea si cei asemenea ei sa simta ca suntem cu totii in aceeasi oala. Mai apoi, luindu-i de mana, am incercat sa iesim tot impreuna din oala, astfel intelegand si ei ingredientele gresite din ciorba.
“Nu e frumos, dar atata pot!” – iata fraza care ma incrimineaza. De unde ai inteles tu ca era vorba de tot ce a facut o generatie? De ce o scoti din context si o percepi altfel? Precizez detaliat: ma refeream strict la problemele propuse de Alina Ioana Deac, mai exact la plangerea mortilor pe scena! Atat si nimic mai mult! Iar Alina are dreptate, de multe ori exagerandu-se cu referirile la cei disparuti. Omul care vine la spectacol si asa are destule pe cap, incat numai de bocit nu-i mai arde. Deci ramanand LA SUBIECT, nu e frumos cand pe scena se procedeaza astfel, dar atata pot. Prelegerea mea nu a incercat decat sa explice reactiile artistilor in asemenea situatii, scotandu-i pe acestia din sfera premeditarii si a vicleniei. De aici pana la a acuza o intreaga generatie e cale lunga! Imi pare rau, inca odata, ca o formulare prea directa a fost gresit perceputa. Conflicte de generatii? Ca eu fac parte dintr-o generatie perfecta? O lista intreaga de nume pe care nici eu si nici Alina nu i-am pomenit? De unde le scoti frate? A vorbit cineva despre calitatea poeziei si a muzicii dintr-o anume perioada? Ba mai observ ca nu mi-ai citit ultimul paragraf. Daca il citeai, te linisteai si aveai raspunsul framantarii tale! Acolo se vede clar ca apreciez lucrurile bune ale vechii generatii, incurajand transmiterea capodoperelor peste ani. Ma citez: “Sunt idei care MERITA spuse si cantate pentru nobletea si frumusetea lor!” In speranta ca m-am facut inteles, revin cu indemnul la cumpatare si cu rugamintea de a comenta la subiect, argumentat si civilizat. Altfel, blogurile raman o aglomerare de injurii si calomnii! Numai bine!
Pentru Calin
La inmormantarea unui artist, pe langa oamenii de buna-credinta: rude, prieteni, colegi, fani, vin si o multime de gura-casca. Ei sunt curiosii care vor SA VADA ce si cum la fata locului. Se calca in picioare, se cocoata pe crucile din cimitir, ca, cine stie, poate ii prinde si pe ei un ziarist in poza. Nu au loc membrii familiei de dumnealor. Din pacate, sunt sute de astfel de persoane.La ei m-am referit cand am spus “cireada de toape si toparlani”.
ALINA, ai dreptate prin ceea ce ai scris in editorial. In mare parte se intampla asa cum ai scris dar mai sunt si mici exceptii care sunt date de buna credinta, dev valoarea piesei si/sau spre neuitare.Scopul comercial si interesul particular se vor observa imediat dar interpretarea unei piese in cadrul unui recital cu anuntarea autorului va aduce intotdeauna bucuria cantecului.
@cozleanu: nu am scris nicaieri ca nu ar exista exceptii. Am semnalat un fenomen general, ca exista exceptii ar trebui sa fie de la sine inteles. Gesturile de buna credinta exista (si e foarte bine ca exista) si acestea se fac cu mult bun simt si discretie, fara lacrimi de crocodil, patos teatral si ipocrizie.
Spui ca scopul comericial si interesul personal se vor observa imediat. Cine il va observa? Eu? Tu? Cei din breazla? Publicul cunoscator? Astia, da, vor observa. Cum ramane cu marele public care se emotioneaza la gesturile ipocrite mai sus pomenite? Pana la urma pe naivitatea lor se bazeaza cei care vor sa profite pe spatele mortului.
Pentru Dana Chereches,
te-ai gandit macar un moment, ca poate tanti Nutzi era singura pentru care “parastasul colectiv” nu era doar o formalitate, de ochii lumii, “ca asa-i obiceiul”???
Poate ca ea chiar le-a iubit pe acele “tot felul de neamuri” si era sincer indurerata.
Gradul de rudenie nu e direct proportional cu afectiunea.
Comentariul meu vine foarte tarziu, dar cine stie, poate ai sa-l citesti.
kiss
Destul de interesant acest articol as putea spune,dar personal nu impartasesc in totalitate acelasi gind!
Sa fiu mai concret,intr-un context de acest gen nu mi se pare corect ca cei care au cunoscut personal”artistul in cauza” sa taca, sa nu-i aduca un omagiul pe ultimul drum al artistului, sau de ce sa nu-i faca chiar un memoriam!
(bineinteles,fara a avea un interes material sau de a cistiga o oarecare notorietate cum spuneti voi),pur si simplu ca asa simt ei in inima lor sa faca!
Din pacate,procentul acestor oameni este destul de mic,dar acesti oameni(din fericire)
inca mai exista!
Vă doresc să aveţi cît mai mulţi cititori cărora să le oferiţi la fel de multe articole interesante.
Mult succes!
Liviu Nechita.